Dorim să împărtășim cu voi o serie de povestiri din viața unor persoane ca noi, persoane care se lupta cu dizabilitatea în fiecare zi.
Materialul următor face parte din manualul Beyond Suffering (Dincolo de suferință), un ghid de studiu pentru persoanele care doresc implicarea în slujirea semenilor cu dizabilități, publicat de Joni and Friends. Articolul este tradus și reprodus cu permisiune.
CÂND DIZABILITATEA LOVEȘTE – de Renee Bondi
Renée Bondie o cunoscută vorbitoare şi cântăreaţă. A apărut în reviste precum Today’s Christian Woman şi Woman’s World şi în diferite emisiuni radio şi TV, inclusiv „Hour of Power”. Renée a publicat cinci albume cu muzică creştină şi este preşedintele studioului Capo Recordings şi fondatorul organizaţiei Bondi Ministries. Asociaţia Editorilor Creştini Evanghelici a nominalizat cartea ei The Last Dance but Not the Last Song – My Story (Ultimul dans, dar nu ultimul cântec – Povestea mea) pentru Medalia de Aur. Printre multe alte premii şi onoruri, se numără şi „Femeia anului”, din partea Senatului statului California şi recunoaşterea pentru Servicii Deosebite aduse Comunităţii, din partea Camerei Deputaţilor a Statelor Unite. Renée este de asemenea licenţiată în Educaţie Muzicală.
Pe măsură ce învârteam de roţile căruciorului pentru a intra în sala de dans a Hotelului Hyatt Ragency din Irvine, California, nu a putut să îmi scape ironia situaţiei. Exact în aceeaşi sală, în urmă cu 11 ani, dansasem ultimul dans din viaţa mea, cu logodnicul meu, Mike. Eram cea mai fericită femeie de pe pământ în noaptea aceea. Era imposibil să îmi imaginez atunci că, în mai puţin de 36 de ore, viaţa mea urma să fie întoarsă cu capul în jos – niciodată la fel ca până atunci. Aşteptându-mi numele să fie strigat pentru a accepta Premiul Goodwill Industries Walter Knott Service pentru Înfruntarea Dizabilităţilor, am privit în jur şi m-am gândit la cât de diferită era viaţa mea de acum faţă de visele ce le aveam în noaptea aceea îndepărtată.
Uneori vieţile noastre iau întorsături pe care noi nu le-am alege. A mea a făcut-o, cu siguranţă.
În seara aceea, cu ani în urmă, sala de dans fusese decorată pentru Balul de Absolvire al Liceului San Clemente. Eu eram o profesoară de cor, în vârstă de 29 ani. Programul nostru muzical vocal crescuse de la 18 elevi, din primul an, la 150 de elevi, în doar câţiva ani. Întotdeauna am fost pasionată de artă, aşa că mă simţeam binecuvântată să pot îmbina pasiunea mea cu cariera. De asemenea, urma să mă căsătoresc cu prietenul meu cel mai bun – iubirea vieţii mele. Mai erau doar două luni până la nuntă.
În acea Sâmbătă, 15 mai 1988, Mike a luat avionul şi a venit în oraş pentru ceva afaceri şi pentru a fi partenerul meu la bal. Mike locuia în Denver şi lucra la Lockheed Martin. Am foşti aleşi că supraveghetorii balului, dar eram la fel de încântată precum fetele de liceu. Având în vedere că nu mă întâlnisem cu Mike de patru săptămâni, abia aşteptam acea seară. Am mers să cinăm la Velvet Turtle, unul dintre restaurantele mele preferate. În timpul aperitivului, m-a privit jucăuş şi a scos din buzunar inelul de logodnă! Mike mi l-a pus pe deget, unde se potrivea perfect.
Când nu eram ocupaţi cu îndatoririle de supraveghetori, eu şi Mike dansam unul în braţele celuilalt. Dânsul era pentru mine aproape la fel de important precum cântatul. A fost o seară romantică, de poveste. Dar a fost ultima dată când am dansat împreună.
Mare a fost prăbușirea
Dimineaţa următoare, Mike s-a întors în Denver. Eu am mers să aleg rochiile şi cadourile pentru domnişoarele de onoare. Recitalul muzical de primăvară a avut loc în acea dupămasă, unde eu am dirijat orchestra în faţa unui auditoriu aglomerat. Spectacolul a fost minunat, audienţa entuziasmată şi actorii şi muzicienii foarte mândri. A fost o zi memorabilă. Am ajuns acasă, în apartamentul ce îl împărţeam cu colega mea Dorothy şi fiica acesteia, doar pe la ora 7. După cină, am pregătit câteva planuri de lecţii, după care m-am pus în pat, în jur de ora 11.
M-am trezit în aer, dintr-un somn adânc, gândindu-mă Ce? M-am întors în pat şi am aterizat pe creştetul capului. Bum! Încă pe jumătate adormită, nu mi-a trecut prin cap să mă întreb de ce am căzut din pat sau dacă m-am lovit cu adevărat. Singurul meu gând era să ajung înapoi în pat. Întorcându-mă pe umărul stâng, am auzit un pocnet în partea dreaptă a gâtului meu. Oh, Doamne! O durere imensă m-a trântit înapoi la pământ. M-am întors pe umărul drept şi acelaşi pocnet s-a auzit în partea stângă a gâtului. Din nou, durerea chinuitoare m-a pus jos la pământ. Mi-am dat seama că aveam nevoie de ajutor pentru a mă ridica. Dormitorul colegei mele era sus, aşa că am ştiut că va trebui să strig foarte tare ca să o trezesc. Respirând adânc, am încercat să strig: „D o r o t h y!” Dar a ieşit doar o şoaptă. Haide, m-am gândit, eşti o cântăreaţă; înveţi pe alţii cum să respire! Aşa că am luat o gură de aer şi mai adâncă şi am încercat din nou: „D o r o t h y!”. Nu s-a văzut nici o îmbunătăţire.
Cam în acelaşi timp în care eu cădeam din pat, Dorothy s-a trezit – DING! S-a ridicat în fund, cu o tresărire, dintr-un motiv necunoscut. I s-a părut că aude o voce. Dându-se jos din pat, a ieşit pe scări să vadă dacă vorbesc la telefon. Am auzit vocea lui Dorothy strigând „Renée?” şi paşii săi pe scări, apoi mâna ei pe clanţă. Când a deschis uşa, am răsuflat uşurată. Văzându-mă întinsă pe spate, m-a întrebat: „De ce stai pe podea? E 2 noaptea!”
„Nu ştiu”, i-am răspuns în şoaptă. „Gâtul ăsta mă omoară. Nu ştiu ce am făcut. Nu mă pot ridica. Sună la doctor.”
Dorothy s-a uitat la mine pentru un moment, apoi a ridicat telefonul şi a sunat la Urgenţe. Dintr-o dată, o senzaţie ciudată a trecut prin corpul meu. Singurul mod în care o pot descrie e ca o undă, poate o undă de tăcere. Începând de la gât, am simţit WHOOOSH, ca o undă ce tremura de la gât… WHOOOSH… până jos, în degetele de la picioare. Ce a fost asta?, m-am gândit. Nu pot fi paralizată! Tot ce am făcut a fost să merg la culcare! Nu se poate! Deşi gândul chiar mi-a trecut prin minte, nu mi-am putut imagina că eram chiar paralizată. Privind înapoi, totuşi, ştiu acum cu siguranţă că acea undă tremurândă era începutul paraliziei mele, pentru că de atunci nu m-am mai putut mişca.
Până în ziua de azi, nu ştiu ce m-a făcut să cad din pat, în mijlocul nopţii. Poate am visat că săream într-o piscină. O altă teorie a venit de la o femeie care m-a auzit mărturisindu-mi povestea la un concert în Wisconsin, cu câţiva ani în urmă. A spus că la fel i s-a întâmplat şi unei prietene de a sale şi cauza găsită a fost metacrilatul de metil, o substanţă chimică folosită la aplicarea unghiilor de acril, în anii 1980. În unele cazuri, substanţa trecea prin cuticule în vasele de sânge, cauzând halucinaţii sau crize. Cu o săptămână înainte de accidentul meu, mi-am pus unghii din acril pentru prima dată. Din păcate, am întâlnit-o pe această femeie după 15 ani după întâmplarea mea nefericită, moment în care nu mai există urmă de substanţă în corpul meu. În adâncul inimii, cred că acea substanţă a fost cauza paraliziei mele.
VA URMA
(Copyright ©2011 Joni and Friends
Beyond Suffering
Reprodus si folosit cu permisiune)