Când dizabilitatea lovește (2)

CÂND DIZABILITATEA LOVEȘTE – de Renee Bondi

Negarea inițială
După ce Dr. Palmer, neurochirurgul, mi-a transmis vestea revoltătoare că nu voi mai putea umbla niciodată, mi-a spus: „Îi voi da voie familiei tale să intre acum.” A plecat şi am rămas singură câteva minute, încercând să procesez ceea ce a spus. Sincer, nu îl credeam. Eram în negare. Parcă plutea o ceaţă în jurul meu şi totul părea de neconceput, imposibil. Cum se putea să fi dansat cu Mike doar cu două zile în urmă, iar acum să fiu paralizată pentru totdeauna? Pur şi simplu nu avea sens.
Întâi au intrat mama şi tata să mă vadă. Când am văzut profunzimea tristeţei şi seriozitatea de pe feţele lor, mi-am dat seama că ei îl credeau pe Dr. Palmer. Nu au putut să îşi adune putere să mă bine dispună sau să mă asigure că totul va fi în regulă. Mama m-a atins şi m-a întrebat cum mă simt. Era chiar jenant. Surorile şi fratele meu aveau aceeaşi expresie – ca şi cum se întâmplase un dezastru.
Tatăl lui Mike l-a sunat şi a venit imediat acasă. Când a intrat în salon, a venit lângă mine, şi-a lipit obrazul de al meu şi a spus: „Bună iubito. Sunt aici.” M-am uitat la zâmbetul lui larg. Am încercat să zâmbesc şi am şoptit: „Ei bine, cred că vestea cea bună e că de acuma vom prinde locuri foarte bune de parcare.” Mike a început să râdă. Mai târziu, mi-a spus că în acel moment a ştiut că vom fi în regulă, pentru că, deşi corpul meu era distrus, personalitatea şi simţul umorului îmi erau intacte.
După ce am petrecut aproape două săptămâni întinsă doar pe spate, era timpul pentru un scaun rabatabil. O asistentă şi un fizioterapeut trebuiau să mă aşeze în scaunul poziţionat culcat, ca o targă. Mă simţeam ca o păpuşă din pluş Raggedy Ann, întoarsă de pe stânga pe dreapta şi aplecata în faţă, într-o fracţiune de secundă. A fost nevoie să mă lege cu centuri peste piept, talie şi picioare, să se asigura că nu voi cădea. Uram să fiu mişcată pentru că fiecare mişcare îmi provoca din nou durere la gât.
Mi-au aşezat spatele într-un unghi de 45 grade, după care am stat şi am aşteptat să vedem dacă presiunea sângelui se adaptează la noua poziţie. Dacă aceasta funcţiona, îmi lăsau picioarele jos, tot la 45 grade, şi din nou, stăteam şi aşteptăm. Când capul îmi era ridicat şi picioarele lăsate jos, sângele avea tendinţa să coboare în picioare, deoarece corpul meu nu era destul de puternic să îl pompeze înapoi sus. Când se întâmpla asta, fie vomitam, fie leşinam, aşa că la fiecare semn de disconfort, mă aşezau din nou culcată şi începeam totul de la început. Era descurajator să realizez cât de dificil poate fi doar să stau ridicata, lucru pe care majoritatea oamenilor îl fac fără să se mai gândească.

Să ne apucăm de treabă

Am petrecut cinci luni la Spitalul Long Beach Memorial pentru terapie fizică. O zi normală începea cu mic dejun la 8:00, urmând să fiu îmbrăcată, așezată în căruciorul cu rotile, până la 9:00, treabă ce nu era uşoară. Mă deplasam cu căruciorul pe hol, până în sala de gimnastică terapeutică. Având în vedere starea în care mă aflam, aveam nevoie de cineva să mă facă să râd şi fizioterapeuta mea reuşea să facă asta. Dar de asemenea mă punea şi la treabă. Unul dintre exerciţii presupunea să îmi aşeze picioarele pe podea, după care să mă ridice în fund. Apoi, punându-şi braţele în spatele meu, mă sprijinea ca o ramă de tablou, învăţându-mă să îmi ţin echilibrul, când eram sus. Era ciudat să stau pe şezut când îl simţeam amorţit sau să mă sprijin pe braţe, când acestea parcă erau adormite. A trebuit, de asemenea, să învăț unde îmi era centrul capului. Capul omului este greu, iar dacă îl înclinam într-o parte, mă răsturnam. Singura parte a corpului pe care o puteam mişca erau umerii, aşa că am făcut mii şi mii de ridicări din umeri cu fizioterapeuta mea in timp ce aceasta aplica greutate asupra lor.
Apoi am trecut la terapie ocupaţională. Aveam un dispozitiv care venea aşezat peste cap, cu două fire legate de nişte suporturi de o parte şi de alta, în care îmi aşezam braţele, încercând să îmi antrenez muşchii umerilor ca să îmi controlez mâinile. Făceam exerciţiile de ridicare din umeri pentru a-mi mişca mâinile, dar am început să am probleme cu apendicele. Altă dată, terapeutul ocupaţional îmi ataşa o proteză pentru scris la încheietura mâinii, punea un pix în ea şi o coală de hârtie în faţa mea. „Acum Renée, încearcă doar să vezi dacă poţi scrie ceva – o linie sau o mâzgălitură – pune doar pixul pe hârtie.” A fost una dintre primele lovituri ale realităţii. Nu aveam nici un control, nici o indicaţie din partea vreunui muşchi cum că mi-ar permite să poziţionez pixul pe hârtie sau să depun destulă presiune, să pot scrie măcar un semn. Lacrimile mi-au izbucnit din ochi. „Nu pot nici măcar să scriu; nu pot nici măcar să îmi semnez numele!” Dar după câteva minute de amărăciune, o indepartam şi îi spuneam terapeutului: „Ok, hai să continuăm. Hai doar să continuăm.”
Sedintele de terapie fizica şi ocupaţionala erau vitale pentru mine. Făceam terapie cinci zile pe săptămână, sfârşiturile de săptămână îmi erau libere. Uram weekendurile, pentru că simţeam că irosesc timp. Weekendurile de fapt mă speriau, deoarece nu făceam nici un progres. Imi doream să lucrez şapte zile pe săptămână, ştiind că cu fiecare zi lucrată eram cu o zi mai aproape de a umbla, de a mă întoarce la viaţa mea normală. În perioada respectivă, aveam o colegă de salon care uneori refuza să facă terapia. Nu o puteam înţelege. La urma urmelor, statul în pat nu te făcea mai bine. Am ajuns să realizez că ea nu îşi putea imagina să trăiască o viaţă atât de diferită şi cu mult mai grea. Pentru ea, muntele părea prea abrupt pentru a putea fi urcat. În primii ani, paşii înainte par foarte foarte mici, încât pacientul simte că nu va putea să ajungă în vârf. Aşa că de ce să încerce?
Îmi amintesc când a venit o prietenă să mă viziteze la sfârşitul unei zile. Eram în curtea interioară a spitalului, luând nişte aer curat, după fizioterapie. Când m-a văzut afară, stând în fund, a exclamat: „Uau, ce grozav că eşti aici, afară!” Tot ce am putut gândi a fost „Mare lucru, am reuşit să ies afară! Ieei!” Nu mă entuziasmam niciodată de paşii de bebeluş pe care îi făceam aşa cum se bucura familia şi prietenii mei. Erau doar atât, paşi de bebeluş şi eu nu eram un bebeluş. Mai târziu, mi-am dat seama importanţa acelor realizări mici, dar în momentele acelea, păreau nesemnificative.