Când dizabilitatea lovește (3)

Cine sunt eu?

Cealaltă preocupare imensă era simţul identităţii. Mă gândeam în sinea mea: Cine sunt acum? Ştiam cine sunt când puteam fugi, dar acum? Într-o zi eram dusă de la terapie înapoi în camera mea şi am văzut o oglindă. „Opreşte-te!”, i-am spus infirmierei. „Ai putea să mă întorci, ca să mă privesc?” Era prima dată când mă uitam într-o oglindă de când avusesem accidentul. Aveam nimbul acela pe cap. Aparatura de metal îmi înconjura capul şi pieptul, ca să îmi ţină gâtul perfect nemişcat, pentru a se putea vindeca. M-am uitat în oglindă şi am început să fac tot felul de mutre. Ăştia sunt ochii mei. Şi nasul meu. Am slăbit; îmi place, arată bine. Ooh, dar părul meu. Urăsc cum mi l-au pieptănat pe spate, fără breton. Deci aşa mă văd vizitatorii care vin pe la mine; trebuie să mă privească prin toată aparatura asta. Mi-am zâmbit în oglindă, m-am studiat, m-am analizat. Ok, sunt tot eu. Apoi i-am spus infirmierei: „Ok, sunt gata. Putem pleca.” E un lucru interesant; uneori e bine să ne oprim, să inventariem şi să observăm nu doar ce s-a schimbat, dar şi ceea ce a rămas stabil. Oricând ni se pare că viaţa se prăbuşeşte în jurul nostru, poate fi încurajator să realizezi că niciodată nu se va pierde chiar totul.

Eliberată spre închisoare

Ziua în care am ieşit din spital a fost una dintre cele mai triste din viaţa noastră. Mike şi cu mine credeam, ne aşteptam şi speram amândoi că voi păşi pe picioarele mele când voi ieşi din Spitalul Long Beach Memorial. În schimb, am ieşit într-un cărucior electric. Nu mai era nici o negare. Asta era. Ştiam că, fără un miracol, nu voi mai umbla niciodată. Am realizat că voi fi, pentru totdeauna, dependentă de cineva care să îmi poarte de grijă. Nu voi mai conduce niciodată, nu voi călări un cal, nu voi mai cânta sau preda din nou. Cu mâna lui Mike pe umărul meu, am plâns tot drumul până acasă.
Teama. Eram cu adevărat gata pentru asta? Puteam trece peste? In spitalul eram in siguranta. Nu era distractiv, dar era sigur. Ştiam care era programul pentru fiecare zi şi aveam persoane pregătite profesional care să aibă grijă de nevoile mele. Era treaba lor să anticipe problemele şi să le prevină. Dacă era vreo urgenţă, ştiam că în câteva secunde voi fi înconjurată de personalul spitalului, care ştia exact ce trebuie să facă. În plus, în spital nu eram nevoită să înfrunt lumea „normală”.Pe parcursul acelui prim an, nu puteam fi lăsată singură. Trebuia să fiu asezata efectiv în pat şi sculata. Trebuia să fiu spălată şi îmbrăcată. Aveam nevoie ca cineva să îmi spele dinţii şi să îmi pieptene părul. Cineva trebuia să îmi pregătească mâncarea şi să mă ajute să mănânc. Dacă aveam nevoie de un obiect, cineva trebuia să mi-l aducă. Nu puteam merge nicăieri, decât dacă eram dusă cu maşina şi trebuia să merg la fizioterapie de trei ori pe săptămână. Era ca şi cum aveai grijă de un bebeluş de 30 de ani! Era o obligaţie enormă, ce necesita foarte mult timp. Chiar dacă familia mea vrea să fie acolo pentru mine, aveau şi ei vieţile lor, familii şi locuri de muncă.

Acum încotro?

Prin locurile unde obişnuiam să mă plimb şi să fug, acum trebuia să mă deplasez într-un cărucior şi când făceam asta, oamenii obişnuiau să se uite la mine. Mă simţeam ca un exponat. Eram o ciudăţenie – nu mai făceam parte din peisajul normal. Unele persoane bine-intenționate îmi aruncau privirea oh-săraca-de-tine, pe care o uram. Totuşi, majoritatea adulţilor imi aruncau o privire, iar apoi îşi mutau privirea. Copiii nu faceau la fel. Ei erau cu adevărat intrigaţi de femeia din dispozitivul acela urât şi se întrebau cum funcţionează. Nu mă simţeam în largul meu, dar încercăm să îi fac pe ceilalţi sa se simta confortabil răspunzându-le la întrebări şi arătându-le cum funcţiona căruciorul.
Ca urmare, am ajuns să îmi petrec majoritatea timpului în apartamentul nostru. Ocazional, ieşeam să mâncăm sau la mall. În aceste ieşiri, mă simţeam foarte conştientă şi nesigură pe mine, aşa că îmi aţinteam privirea în faţă. Nu voiam să văd privirile ce mi se aruncau pe măsură ce treceam. Îmi plăcea când sora mea îl aducea pe Brent, fiul ei drăguţ de 3 ani. Imi doream totdeauna să stea la mine în braţe. Simţeam că mă acoperea cumva şi era atât de dragalas că oamenii se uitau la el şi nu la mine.
În personalitatea mea au apărut noi emoţii. De exemplu, într-o sâmbătă, nu după mult timp după ce am ajuns acasă, Mike m-a luat la o plimbare în micuţa sa maşină Acura Legend. „Mike”, am spus, „nu am mai mâncat îngheţată de o veşnicie. Am putea să ne oprim la Baskin Robbins?”
„Sigur!” Aşa că am oprit în parcarea din faţă la 31 Flavors. Evident, nu avea rost să mă mute în scaunul cu rotile doar până la ghereta de îngheţată. „Mă întorc imediat”, a spus, după care a dispărut.
Era prima dată de la accident când eram lăsată singură în maşină, într-un spaţiu public. Dintr-o dată, imaginaţia a început să îmi zboare. Realizând cât eram de vulnerabilă şi fără apărare, am început să îmi imaginez tot felul de atacuri ce mi s-ar putea întâmpla. Dacă vine un bărbat, deschide uşa maşinii şi mă răpeşte sau mă molestează? Sau dacă cineva sare în maşină şi pleacă cu mine acolo? Dacă cineva urcă, mă împinge afară şi fură maşina? Fiecare persoană care trecea pe lângă mine devenea un posibil atacator. Ca un vârtej, conştientizarea propriei vulnerabilităţi m-a cuprins şi mi-a provocat o stare de pură panică, fără control. Când s-a întors Mike, tremuram şi ochii îmi erau plini de frică. Îmbrăţişarea lui strânsă şi cuvintele de alinare mi-au liniştit inima, făcându-mă să mă simt în siguranţă din nou.