Când semințele au fost semănate – Joni Eareckson Tada

Era primavara anului 1982 când am simtit că Dumnezeu dorea ca noi să vizităm frați și surori în Cristos de dincolo de, ceea ce se numea atunci, Cortina de Fier. Era în anii negri ai regimului opresiv al lui Nicolae Ceausescu, pe când Romania era sub încleștarea strânsă a comunismului. Am întrebat Ambasada Americană dacă puteam să vizitez Bucurestiul în sigurantă. Răspunsul lor a fost simplu, “Da, dacă ne lăsati să vă escortăm.” Si asa au făcut.

Când am ajuns în Bucuresti, m-am simtit de parcă aș fi făcut o călătorie în timp, într-un alt spațiu și într-o altă eră. Deși bulevardele largi erau lipsite de flori, iar frumoasele case în stil Baroc erau acoperite de praf de cărbune, se putea totuși observa imaginile palide ale zilelor de grandoare. Eram impresionată. Aceasta era Europa centrala, așa cum mi-am imaginat-o, atât de frumoasă și plină de istorie.

Cu ajutorul Ambasadei Americane am reușit să am o întâlnire cu oficiali ai guvernului de la București. Am întrebat despre starea persoanelor cu dizabilități din România. Dar răspunsul standard pe care îl primeam, fie din partea Departamentului Muncii, sau al Sănătății și Serviciilor Umane, era același: “România nu are persoane cu dizabilități!” Chiar și așa numitele centre de reabilitare pe care le-am vizitat erau populate de doar câțiva oameni care foloseau cărucioare cu roțile, majoritatea dintre ei fiind persoane accidentate, rudenii ale oficialilor guvernanți.

Prin cunoscuți credincioși, și prin editorul european al cărții Joni, am putut vorbi în câteva biserici din București și din împrejurimi. De fapt, pentru că știam că suntem sub supravegherea oficialilor comuniști, eu nu țineam discursuri, ci doar aduceam saluturi. Uneori însă aceste saluturi tineau 30 sau 45 de minute!

Eu și soțul meu Ken eram înmărmuriți de mulțimile enorme. Oriunde vorbeau, oamenii nu numai că umpleau sălile și balcoanele, dar chiar stăteau umăr lângă umăr pe culoarele de acces și pe cele centrale! Mai mult decât orice, am fost profund impresionată de numărul persoanelor cu dizabilități care veneau la întâlnirile noastre. Unii erau aduși pe pături, alții pe scaune din lemn. Unii aveau cârje făcute acasă, și mulți erau purtați în spate de câte un membru al familiei din care făceau parte. Toți erau flămânzi să audă mesajul care le spunea cât de mare sprijin este harul Domnului in mijlocul dizabilității.

Am pornit spre România gândindu-mă că mesajul meu ar putea fi o binecuvântare pentru credincioșii care trăiau acolo. Dar m-am înselat. Am pornit spre România ca să primesc binecuvântări. Am fost binecuvântată peste măsură de credința curajoasă a fraților ucenici ai lui Hristos. Am fost binecuvântată de perseverența și rezistența surorilor și fraților credincioși. Și am fost adânc atinsă de zâmbetele lor îndărătnice, în ciuda faptului că trăiau pe atunci în circumstanțe sumbre și sărăcăcioase.

Eu și Ken urma să ne întoarcem în România de câteva ori. Și îmi amintesc cu mare drag de întâlnirea noastră cu Iosif Mălutan, cu familia lui și cu cei apropiați lui, în Cluj Napoca. O, ce călduroasă primire mi-au oferit! Încă de atunci era clar că Dumnezeu îi dăruia lui Iosif o viziune, un plan pentru a împărtăși persoanelor cu dizabilități vestea bună a lui Isus, iar în timpul acelei vizite, am întâlnit multi bărbati, femei și copii care arătau aceeași perseverență, în ciuda dizabilităților pe care le aveau.

Acum Caritatea și-a extins lucrarea dincolo de limitele orașului Cluj-Napoca în spiritul viziunii lui Isus din Luca 14.

Pentru mai bine de două decenii, Dumnezeu a folosit Caritatea ca să împlinească vorbele lui Isus din Luca 14:13 “Luca 14:13 „Ci, când dai o masă, cheamă pe săraci, pe schilozi, pe şchiopi, pe orbi. Si va fi ferice de tine. „Nu sunt multe locuri în Scriptura în care Isus este atât de specific cu privire la oamenii care dorește să fie invitați în Împărătia Sa, dar aici, El menționează pe toți oamenii care ar putea fi uitați, și avertizează să nu neglijăm să-I invităm pe cei cu dizabilități. Acest spirit al includerii este reflectat în toate acțiunile Asociației Caritatea – mai ales în parteneriatul cu Joni and Friends prin programul Roti pentru Lume și prin Taberele Internaționale pentru Familii pentru familiile cu nevoi speciale din România.

Acum, 35 de ani mai târziu, privesc înapoi spre anul 1982 și spre acele prime vizite cu uimire și mirare. Încerc să descriu americanilor cum era pe vremea aceea…dar este aproape imposibil. Când zidul Berlinului s-a prăbușit în 1989, a început o nouă eră de libertate și de noi oportunități pentru est-europeni, în special pentru români. Românii au fost întotdeauna un popor descurcăret, inventiv, privind întotdeauna înainte spre noi posibilități și oportunități, în special oportunități pentru înaintarea Evangheliei lui Hristos.

Recent am fost în Portland, Oregon pentru a ține un discurs într-o biserică. Erau multe familii de români care frecventau acea biserică, și am fost surprinsă de faptul că mulți și-au amintit că m-au întâlnit în România. Câțiva mi-au spus, “Eram în București când ne-ai vizitat biserica!” sau “Am fost la Sala Sporturilor ca să te ascult!” Au fost și câteva lacrimi printre aceste cuvinte. M-au emoționat foarte tare!

Așadar, mă rog ca în anii care vor veni, Domnul să facă să biruiască Evanghelia printre nenumărate persoane cu dizabilități în România. Fie ca torța să fie înmânată unei noi generații tinere, care să aibă aceeași vie pasiune de a sluji persoanelor cu dizabilități în Numele lui Hristos. Si, o, cum Îi mulțumesc lui Dumenzeu că a folosit vizitele mele din anii 1980 ca să semene multe semințe, semințe care au crescut, au înflorit și au dat rod, un rod pe care nu mi-l imaginam cu decenii în urmă. Dumnezeu să binecuvinteze România. Dumnezeu să ne binecuvinteze pe noi toți să continuăm să semănăm Cuvântul Lui, căci lucrurile și mai mărețe ne stau înainte!