Pe la sfârşitul anilor `70, am primit de la o cunoştinţă cartea Joni. Auzisem câte ceva despre autoarea cărţii. După ce am citit-o, am rămas foarte plăcut impresionat de sinceritatea și de modul în care autoarea prezintă parcursul vieţii ei ca persoană cu dizabilitate, cu toate “văile” şi “prăpăstiile” ei dar şi cu toate “înălţimile” pe care Dumnezeu a ridicat-o, chiar dacă este într-un scaun cu rotile.
Câţiva ani mai târziu, auzind ca Joni va vizita Romania, am ţinut să particip la întâlnirea aceea. Sala în care a avut loc evenimentul, a fost arhiplină. Este adevarat ca nu am prea văzut persoane în cărucioare si nici persoane care să se deplaseze în cârji nu au fost prea multe, deşi întâlnirea viza, în mod special, tocmai asemenea persoane, împreună cu persoanele care ar fi trebuit să le însoţească. Ţinând însă cont de regimul politic din vremea aceea, de faptul că Joni este o persoană creştină şi că perspectiva ei asupra dizabilităţii este una biblică, dar mai ales faptul că sala a fost atât de plină, (se pare că au fost mulţi oameni ai securităţii impreună cu familiile lor, care trebuiau să ocupe cât mai multe locuri din sală) explică absenţa persoanelor în scaune cu rotile şi ale celor care se deplasează în cârji. Cu toate acestea, întâlnirea a fost una frumoasă şi, cu siguranţă şi benefică. După ce a relatat, în linii mari, povestea vieţii ei, la sfârşitul întâlnirii a prezentat şi cateva tablouri pictate de ea. Toate au trecut ca “pâinea caldă”. Regret şi acum că nu am reuşit să “pun mâna” şi eu pe un exemplar.
Ceva mai târziu, mai exact pe 29 Ianuarie 1983, am cerut prietenia celei care avea să-mi devină soţie. A doua zi după ce i-am cerut prietenia, am cerut-o în căsătorie și am întrebat-o dacă ar vrea să devină mama copiilor noştri. Viorica, l-a “informat” pe tata socru despre intenţia noastră de a ne căsători. Cu câteva luni de zile mai devreme, Viorica i-a dat cartea lui Joni ca s-o citească şi înainte ca să intre în subiectul discuţiei, l-a întrebat câte ceva din carte.
Tata socru citise, pe nerăsuflate cartea pentru că era într-adevăr foarte captivantă. Brusc, l-a întrebat dacă ştia că Joni se căsătorise. Dar nu numai atât… băiatul cu care s-a căsătorit nu are nicio dizabilitate. Vestea asta l-a surprins într-un mod tare plăcut. A avut numai cuvinte de apreciere la adresa acestui tânăr, socotindu-l un om foarte pocăit, un om foarte spiritual şi responsabil în acelşi timp. Un asemenea tânăr, merita toate felicitările! Imediat după această discuţie, Viorica i-a povestit despre faptul că băiatul cu care se va căsători, sunt eu… un băiat cu dizabilitate, cu handicap locomotor. Vestea asta a căzut ca un trăsnet pentru dânsul, însă istoria lui Joni cred că l-a ajutat mult să privească lucrurile puţin diferit. Este de prisos să spun cât de mult m-a ajutat, la vremea aceea, cartea şi istoria lui Joni! Împreună cu Viorica formăm o familie, pe care Domnul a binecuvântat-o în multe feluri. El ne-a dat două prinţese şi trei prinţi, pentru care suntem foarte recunoscători Lui Dumnezeu.
Chiar dacă nu am reuşit (cel puţin până acum) să o întâlnesc personal pe Joni, care este un adevărat instrument în mâna lui Dumnezeu şi pe care El îl foloseşte cu mare succes în vieţile multor persoane cu dizabilităţi, sunt recunoscător şi în acelaşi timp mulţumitor Domnului, pentru ea şi pentru felul în care se pune la îndemâna lui Dumnezeu pentru slujirea semenilor!
Dumnezeu să binecuvinteze toate persoanele cu dizabilităţi şi să nu “uite” nebinecuvântată nicio persoană care se implică, în vreun fel sau altul, în slujirea acestora.