Mă numesc Ioana Abrudan și provin din familie de ortodocsi, dar nu-l cunoșteam cu adevărat pe Dumnezeu, dar pentru că Tatăl avea un plan deosebit cu viața mea, la vârsta de 19 ani aduce în calea mea un fiu rătăcit dintr-o familie de creștini penticostali, un om deosebit: Petrică Abrudan.
Domnul ne-a unit viețile și în bunătatea Lui ne-a dăruit 2 copii: Octavian și Daniel. Cel care ne poartă de grijă ne-a dat și apartament și tot ce aveam nevoie; nu ne lipsea nimic. În acele momente nu realizăm cât de mult ne lipsea adevăratul Dumnezeu. Mergând în vizită la părinții soțului meu, ei fiind credincioși, ne îndemnau de fiecare dată să ne pocăim. Dar eu mă împotriveam mereu. Domnul a avut răbdare cu noi 21 ani. În 1982 fiind în vizită la părinții soțului, am avut parte de aceeași invitație: “ Copiii mei, ar fi bine să vă pocaiți!”, dar eu foarte furioasă i-am răspuns : “Tată socrule, dacă mai pomenești vreodată de pocăință, picioarele mele nu vor mai călca în curtea ta niciodată.” Însă Domnul în bunătatea Lui a mai lăsat un an de îndurare în care a așteptat să ne decidem și să pășim pe calea Domnului. În 1983 ajungând mai târziu în gară, mă grăbeam să urc în tren, dar fiindcă acesta se află deja în mișcare, am cazut pe linie și roțile mi-au tăiat ambele picioare. Așa se face că în curtea socrului, picioarele mele nu au mai călcat. După perioada de spitalizare și vindecarea bonturilor am obținut o proteză și doar protezele au mai călcat în curtea socrului după cum gura mea a rostit.
Dar la pocaită nu m-am gândit. Și din nou Domnul a mai avut răbdare cu noi pentru încă zece ani. În 1993 cu iubire îngăduie ca sotul meu Petrică să paralizeze pe partea dreaptă. În acest moment trebuie să fiu eu ajutor pentru Petrică, chiar dacă sunt în cărucior. Însă nici în acest moment nu realizez marea mea nevoie de Dumnezeu și El mai așteaptă încă un an. În 1994 sunt diagnostitcată cu cancer mamar în ultima fază.
După operație aflu că mai am de trăit doar două – trei luni. Abia atunci, fiindcă nu am găsit nicio soluție, apelez disperată la Dumnezeu și îl provoc să îmi arate soluția fiind Atotștiutor și Atotputernic. După externare, Domnul trimite în familie un frate pocăit care ne vorbește despre dragostea lui Dumnezeu și abia apoi înțeleg că trebuie să mă pocăiesc. Raspund “Da “ Domnului și îi comunic soțului. Iar Petrică fericit îmi spune: “De când aștept eu hotărârea asta”. Pe 30 August 1994 are loc botezul nou testamental și încep să citesc Biblia, Cuvântul Sfânt și aflu că Isus este Mântuire, viață veșnică, și îmi pun toată nădejdea în El. Timp de 20 de ani Domnul m-a ajutat să îl îngrijesc pe Petrică, care mai apoi a paralizat complet, învătându-mă în acest fel să iubesc necondiționat, să am răbdare, bunătate, înțelegere. M-a ajutat mult Filipeni 4: 6-8, reușind să gust din pacea lui Dumnezeu! Mai târziu mi-am dat seama că Dumnezeu mi-a vindecat cancerul. În octombrie 2013, Petrică a mers la Domnul. Ramasă singură, îi mulțumesc Domnului pentru putere, sănătate, ajutor și îi cer călăuzire pentru slujirea ce mi-o va da până la sfârșit: „sunt aici la dispoziția Ta, cheamă-mă și Te voi asculta„. Dumnezeu mi-a încredințat slujba rugăciunii, mângăierii și a îmbărbătării celor care trec prin aceleași probleme. Dupa ce Petrică a plecat la cer, am putut să mă implic și în lucrarea de la Caritatea, unde slujesc în prezent. Doar acuma am văzut lupta lui Dumnezeu din toți anii aceia pentru cucerirea sufletelor noastre, și-I multumesc pentru răbdarea plină de dragoste pentru mine. În împotrivirea mea de a mă pocăi și lupta Lui pentru mântuirea sufletelor nostre-Isus a ieșit BIRUITOR.! Slavă și glorie Lui în veci! Amin.