Întâlnire cu Dumnezeu pe stadionul din Marghita-Romeo Papp.
M-am născut într-o familie de 8 copii, mama mea fiind credincioasa, iar tatăl meu alcoolic. Am avut marele har să vad un crestin autentic în persoana mamei mele. În general, am fost un copil bun până la perioada adolescenței.
Atunci, m-am văzut luat deodată de val, prins în niște anturaje dubioase și cercuri de tineri de la care nu am putut să învăț nimic bun. În familia noastră certurile și scandalurile nu mai conteneau, din pricina tatălui meu, care mereu era beat. În această situație, abia așteptam să scap din atmosfera de iad, dar nimerisem din lac în puț. Nu am căutat locul potrivit și nu am găsit pacea și liniștea de care aveam atâta nevoie!!! Căutam să mă refugiez și să fug de realitatea din casa noastră, dar parcă tot mai mare era bezna și negura în care mă afundam.
Pe la 16-17 ani aveam să experimentez miracolul schimbării. Pacea profundă a sufletului, schimbarea vieții, găsirea scopului existențial, direcția corectă și morala sănătoasă aveam să le experimentez în 1991-1992, când cu ocazia marii treziri spirituale de după bezna comunismului, din pură curiozitate, zic eu, am decis să merg și să văd ce se întâmplă pe stadionul din Marghita. Am auzit de la mama și am văzut afișe peste tot prin oraș, cum se obișnuia la vremea aceea: Mare Evanghelizare la Stadion cu D-na Joni Eareckson Tada, Luis Pallau și cântăreți frații Groza din SUA. Nu aveam să știu că pe acel stadion voi vedea o femeie imobilizată într-un scaun cu rotile, care îmi va vorbi despre speranță, credință, perseverență, lucru care m-a emoționat profund!!! Fusesem atins de Domnul!! În consecință, am ieșit primul pe stadion la chemarea facută și după mine puhoi de oameni. Atunci, pe acel stadion, s-a schimbat gustul țigării, pasiunile tinereții care erau slăvite și ridicate la rang de virtute se transformaseră în praf și cenușă. Și toate acestea fără centre de dezintoxicare, fără mers la psihologi: la clipeala ochilor !!
Acea frumoasă și dumnezeiască experiență avea să mă ajute enorm, după ce și eu la vârsta de 35 de ani am ajuns într-un cărucior cu rotile. Există viață dincolo de handicap și neputință !!!
Acum, în a doua parte a acestei scurte relatări despre miracolul schimbării, care din punctul meu de vedere e cel mai mare miracol, aș dori să remarc importanța capitală a implicării lui Joni în ajutorarea persoanelor cu nevoi speciale. Ceea ce recomand și văd de un real folos, este implicarea cât mai consistentă și integrarea persoanelor cu dizabilități în lucrări de misiune, evanghelizare, deoarece, acești oameni speciali au putere de sensibilizare, iar Cuvântul poate să ajungă acolo unde în alte circumstanțe ar ajunge mai greu sau chiar deloc. În final, nu pot să nu constat cu câtă putere lucrează Domnul Isus prin acești oameni și câte lucruri bune se pot face cu ei. Dumnezeu să binecuvinteze Asociația Caritatea și pe toți cei ce pun umărul la Carul EVANGHELIEI!